Am revenit

Am zărit-o prima dată de pe tren, pe când treceam pe lângă Constanţa. Era mare, întinsă şi elegantă ca dintotdeauna. Exact cum mi-o aminteam. Şi mirosul acela... Miros de alge şi de sare, miros pe care nu îl poţi confunda, miros ce anuntă nisip, valuri şi scoici.

Nu am prins vreme bună, am prins 3 zile de ploaie. Pe când am ajuns, ea, era supărată. Arunca valuri, parcă în scârbă înspre mine. Nu vroia să îmi facă rău, valurile se rostogoleau doar până la picioarele mele apoi se retrăgeau înapoi. Parcă mă certa ştrengar, mă mustra şi se plângea: "De ce nu ai venit mai des la mine?". Dar ştia de ce.

Era rece în prima zi, dar nu m-am răbdat să nu intru. Am lăsat-o să mă ia în braţe, să mă arunce din colo în colo, să se joace cu mine. Dar din prea multă pasiune m-a zgâriat pe spate, ma împins cu un val şi nerăbdătoare să mă aibă pentru totdeauna m-a îngropat puţin în nisip şi pietre.

I-am făcut curte în altă zi, i-am făcut chiar şi un castel. Nu cred că i-a plăcut prea mult, căci la dărâmat.

Dar în ultima zi, am plecat de pe plajă şi am văzut de ce e înstare. Mormane întregi de scoici înşirate pe sute de metrii. Era ca un fel de cimitir. Şi totuşi era poetic, era elegant şi mă făcea să cred că umblu pe un covor alb, întins pentru mine. I-am mai făcut o promisiune, la anul o văd din nou.

Păcat că staţiunea era goala şi totul se închidea.